Al. Mateevici — Limba noastră

06:55 0 Comments

1. Limba este o trăsătură definitorie a unui popor, a unui neam, a unei naţiuni. Ea trasează limitele fiinţei naţionale. O naţiune se defineşte prin comunitate de teritoriu, de viaţă social-istorică, de limbă şi de factură psihică, care se exprimă prin cultură în general şi prin poezie în special. Tezaurul spiritual al unui popor se găseşte ascuns, ca o comoară, în limbă. De aceea poetul Al. Mateevici începe poezia Limba noastră cu versul: „Limba noastră-i o comoară“. Această comoară spirituală, această factură psihică defineşte cel mai bine o naţiune, fiindcă ea se naşte din adâncul fiinţei naţionale. De aici valoarea versului: „In adâncuri înfundată“. în acelaşi timp, fiinţa noastră istorică îşi are rădăcina înfiptă în glia străbună. De aici tema poeziei care este, de fapt, profunda identitate dintre poet, popor şi patrie. Valoarea poeziei este o definiţie lirică a limbii române, care are la bază imaginea unui şirag de pietre preţioase, imagine ce sugerează valoarea cuvintelor, frumuseţea, tăria, strălucirea luminilor sensurilor ascunse în cuvinte: „Un şirag de peatră rară, /Pe moşie răvărsată“.
Limba conţine (ca un potir al conştiinţei naţionale) focul spiritului românesc: „Limba noastră-i foc, ce arde /într ’un neam, ce fără veste/S’a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste“. Limba, ca şi poezia, este o sinteză a spiritului naţional: „Limba noastră-i numai cântec, /Doina dorurilor noastre“, fiindcă doina şi dorul sunt specifice poporului român. Metafora „roi de fulgere“este extrem de sugestivă pentru funcţia limbii de a reda idealurile naţionale şi sociale, aspiraţia către cer, către Dumnezeu: „Roi de fulgere, ce spintec /Nouri negri, zări albastre“.
Limba este fiinţa naţională, din care poetul face parte integrantă: „Limba noastră-i graiulpânii, / Când de vânt se mişcă vara /în rostirea ei bătrânii / Cu sudori sfinţit’au ţara“. Este graiul faptelor, care-i asigură existenţa. Prin sacrificiul permanent, prin faptele de vitejie, de muncă, ei, străbunii, au împlinit destinul naţional, au sfinţit cu sânge şi sudoare pământul ţării, fiindcă în concepţia poporului român „omulsfinţeşte locul“.
Ai * .1 .la profundă identitate dintre poet, popor şi patrie o găsim şi în metaforele din -ii* >I.i ../imbu noastră-i fhinză verde /Sbuciumul din codri veşnici /Nistrul lin, ce-n valuri pierde/Ai luceferilor sfeşnici“. Metafora-simbol „frunză verde “sugerează viaţa spirituală a poporului român şi valoarea ei este reluată de metonimia: „Sbuciumul din codri veşnici“, de simbolul Nistrului, fiindcă apa sugerează cunoaşterea, viaţa spirituală neîntreruptă a poporului român, sedimentată în limbă aşa cum apele Nistrului ascund în adâncuri lumina luceferilor.
In limba română s-au adunat, de-a lungul timpului, mărgăritarele nepreţuite ale înţelepciunii neamului nostru: „Limba noastră-s vechi izvoade /Povestiri din alte vremuri/Şi cetindu-le’nşirate — /Te ’nfiori adânc şi tremuri“. în limbă este sedimentată istoria naţională ca într-o cronică, aşa cum ne sugerează metafora „vechi izvoade“, fiindcă limba este o carte vie care determină viaţa noastră lăuntrică, spiritul naţional când descoperă în el această conştiinţă naţională: „se-nlioară“ şi „tremuri“.
Limba română este sacră, fiindcă în ea se oficiază de secole cultul religios: „Limba noastră îi aleasă /Să ridice slavă’n ceruri, /Să ne spue’n hram ş-acasă/ Veşnicele adevăruri“. în ea am aflat adevărul despre Dumnezeu, de aceea cuvintele ei sunt cuvinte de sărbătoare sfântă a sufletului, aşa^cum este momentul unui hram, fiindcă prin ea aflăm drumul spre cer al sufletului. în limba noastră se rostesc cuvintele sfinte din cărţile sfinte, care înalţă şi înnobilează sufletul, modelându-i sensibilitatea şi frumuseţea: „Limba noastră-i limbă sfântă /Limba vechilor Cazanii / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţăranii“.
Graiul românesc trebuie cultivat continuu. Limba este ca o fântână a conştiinţei noastre naţionale. De aceea, aşa cum o fântână trebuie curăţată, tot aşa limba trebuie cultivată şi îmbogăţită: „Ştergeţi slinul, mucegaiul/Al uitării’n care geme“.
Limba este bogăţia sufletului românesc, din care se poate revărsa „unpotop nou de cuvinte“. Limba este un dar dumnezeiesc, ale cărui izvoare nu seacă niciodată.
2. Poezia Limba noastră poate fi interpretată şi ca o poezie programatică (ars poetica), în care poetul îşi exprimă concepţia sa despre poet şi poezie. Citind-o cu atenţie, putem desprinde următoarele sensuri ale conceptelor de poet şi poezie:
Poetul este o conştiinţă naţională, iar poezia este o emanaţie a acestei conştiinţe, aşa cum le găsim sugerate în versurile: „Limba noastră-i frunză verde /Sbuciumul din codri veşnici /Nistrul lin, ce-n valuripierde/Ai luceferilor sfeşnici“. Rolul poetului şi al poeziei este să dea strălucire, frumuseţe, vitalitate limbii neamului, să trezească puterile lui creatoare, să dea noi valori cuvintelor, să le şlefuiască cape nişte diamante: „Strângeţi piatra lucitoare, / Ce din soare se aprinde — / Şi-ţi a vea în răvărsare / Un potop nou de cuvinte“.
Comoara limbii este spiritul naţional, este o frântură din Duhul Sfânt, din care se revarsă un izvor creator: „Răsări-va o comoară/în adâncuri înfundată, / Un şirag de peatră rară, / Pe moşie ră vărsată“.
Poetul este identificat cu fiinţa poporului său şi de aceea poezia sa este „Doina dorurilor noastre“, adică o emanaţie a sufletului neamului românesc.
Poetul este român, un preot ortodox şi un reprezentant al conştiinţei creştine. De aceea pentru el: „Limba noastră-i limbă sfântă“, iar poezia trebuie: „Să ridice slavă’n ceruri“.
Poetul este un luptător, iar poezia poate deveni o armă de luptă naţională şi socială: „Limba noastră-i foc ce arde“, fiindcă în ea stă sedimentată puterea spirituală a unui
60
popor, care: „S’a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste“. De aceea ea poate deveni o armă de luptă: „Roi de fulgere, ce spintec /Nouri negri”...
Poezia este o exprimare a conceptului de armonie şi echilibru specific poporului român: „Limba noastră-i numai cântec“, concept pe care-1 găsim adânc exprimat prin „Doina dorurilor noastre“.
Poetul este un cărturar şi îşi propune, asemeni lui Eminescu, să cultive „Limba vechilor cazanii“, prin care s-a realizat caracterul ortodox al conştiinţei naţionale.
3. Stilul poeziei Limba noastră este metaforic, nuanţat, simbolic, accesibil, metonimic, pentru a transmite mesajul profund patriotic al poeziei, dragostea faţă de ţară şi de neam a poetului. Cele zece metafore care definesc limba: „ Un şirag depeatră rară“, „o comoară“, „cântec“,„doina dorurilor“, „roi de fulgere“, „graiul pânii“, „frunză verde“, „Nistrullin“, „izvoade“dau un câmp de sensuri acestui cuvânt cheie. Poezia este „un cântec“, „o doină de doi”, fiindcă încorporează hrana spirituală a unui popor („graiul pânii'), fiinţa lui („ frunză verde"), conştiinţa lui naţională („Nistrul Ud’), forţa lui spirituală („roide fulgerd’). De aceea limba este capabilă să izvorască „un potop nou de cuvintC, hiperbolă menită să exprime puterea creatoare ascunsă în ea.
Viaţa lăuntrică a poporului român este comunicată printr-un şir de metonimii, figuri de stil, care substituie efectul prin cauză, cauza prin efect: „ Te-n fiori adânc şi tremur!’, „Sbuciumul din codri veşnic1’, „Al uitării’n care geme, „Să ridice slavă’n ceruri’, „Cu sudori sfinţit’au ţară’ etc. Aceste metonimii exprimă, de fapt, rolul limbii în viaţa spirituală a poporului român.
Epitetele utilizate de Al. Mateevici au multă expresivitate: „ Veşnicele adevăruri’, „frunză verde, „Ruginit de multă vreme, „Nistrul liri’, „nouri negri’, „zări albastre şi funcţionalitate.
Aceleaşi trăsături le putem remarca şi în legătură cu simbolurile: „soare, „slinul’, „mucegaiul„Nistrul’. Metafora-simbol „Ai luceferilor sfeşnic!’, asociată metonimiei: „ce-n valuri pierde dă densitate expresivă textului poetic.
Al. Mateevici conferă sensuri noi cuvintelor, o utilizare funcţională a mijloacelor stilistice. Deşi foloseşte figuri de stil , textul are multă claritate, ceea ce explică aşezarea lui pe note, devenind un cântec.