Mitologia populară

07:02 0 Comments

mai multe straturi. Ea a fost nucleul generator al unei literaturi specific naţional, reprezentată de Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, Lucian Blag3> Mas ile Voiculescu, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Ion Creangă etc.
a) Mitologia populară românească are, ca nucleu, mitul f ârtaţilor. Fârtatul reprezintă principiul Binele, iar Nefârtatul — principiul Răul. Creaţia este din această cauză complementară, fiindcă atunci când Fârtatul a creat omul, Nef(irtatu^a creat uriaşii, căpcăunii şi blajinii. Când Fârtatul a creat calul, oaia, porumbe^’ câinele, pisica, vulturul, privighetoarea, rândunica, albina, Nefârtatul a creat măgaruJ> capra, bufniţa, lupul, coţofana, şoarecele, vrabia, liliacul, viespea. Aceeaşi dualitate 0 Sasim Ş>in crearea lumii vegetale. Fârtatul a creat bradul, viţa de vie, nucul, grâul, trandafirul, crinul, varza, iar Nefârtatul a creat plopul, agrişul, stejarul, neghina, răsur'T ghiocelul, scaiul Fârtatul mai este numit şi Moş. El este înconjurat în cer de sfinţi populari şi coboară uneori pe pământ, ca să-i înveţe pe oameni aratul, semănatul, pastori tul. Fârtatul şi Nefârtatul au suferit o metamorfoză la momentul penetrării creştin'smu^ui devenind Dumnezeu şi satana, păstrând elemente ale modelelor arhaice autohtone.
b) Familia mitică este alcătuită din: Cerul Tată, Pământul-Mllw^> Sfântul Soare, Sfânta Lună, Stelele-Logostele, Luceferii, Sfintele Ape.
c) Mitul Cerul Tată are ca model bradul, echivalent al arborelui cosmic, simbol al nivelurilor diferite din cer. Fârtatul aruncă toiagul, semn al puterii’ hi Sfintele Ape şi generează bradul de lumină, prototip al cerului. Lumina lui se cc,ncentreaza ln son’ stele, luceferi, lună, de unde simbolul arian al bradului de Crăciun-
Văzduhul este un protocer, în care stau blajinii sau vameşii, că-ora sufletul trebuie să le dea vamă, ca să treacă la Dumnezeu. De aici obiceiurile populale dc înmormântare, când se dau pomeni, se împart haine, bani, obiecte pentru sufletul c^u* adormit. Paştele Blajinilor este o metamorfoză creştină a acestui mit, păstrat în fonna tradiţiilor.
Cerul al doilea este acela în care Sfântul Soare şi Sfânta Lună trec succesiv, marcând ziua şi noaptea, ca să împlinească destinul hotărât, aşa cum este povestit în balada populară Soarele şi Luna. în acest cer mai stă Sfântul Ilie, care lnana norii spre a-i împiedica să aducă un potop pe pământ.
66
Cerul a! treilea este al Stelelor-Logostele. El cuprinde spiritele astrale ale făpturilor. Acestea se aprind la naştere şi se sting la moarte.
Cerul al patrulea este reşedinţa făpturilor mitice, al luceferilor, prezenţi în poezia românească la Mihail Eminescu, la Lucian Blaga, în basmele populare.
Cerul al cincilea este al marilor sfinţi populari, care-1 însoţesc pe Fârtat, zeul Moş, devenit Dumnezeu, în descensiunile lui pe pământ.
Cerul al şaselea este al raiului, grădina mirifică străbătută de bradul cosmic, care face legătura cu cerul al şaptelea, în care trăiesc Fârtaţii. Fârtaţii se arată oamenilor prin teofanii. Trecerea de la un cer la altul se face într-o anumită conjunctură arhetipală. Urcarea la cer este Marea Trecere, tema principală a basmelor populare româneşti.
Cerul Tatăeste o făptură antropomorfa, invizibilă, ale cărei componente alcătuiesc cerul şi are modelul bradului. De aici prezenţa bradului la ceremonii de nuntă, moarte, sărbători, la Crăciun (solstiţiul de iarnă), la Moşi (solstiţiul de vară), când cerul se deschide şi este posibilă Marea Trecere. Sufletul, reprezentat de mitul Pasărea Măiastră, urcă spre cer. înălţarea la cer este condiţionată de o metamorfoză interioară, transformând fiinţa într-o mănăstire, într-un teritoriu al sacrului, aşa cum avem în Legenda Mănăstirii Argeşului. Din acest ou cosmic al începutului se naşte Pasărea Măiastră, îngerul care trebuie să ia locul celor căzuţi din cer.
în tradiţia populară sunt trei căi către cer: Calea curcubeului, Calea laptelui, Calea arborelui cosmic. In creaţia lui Constantin Brâncuşi, Marea Trecere este văzută prin Coloana Infinitului sau Calea arborelui cosmic, sugerată de tradiţionalul stâlp al morţilor, aşezat lângă mormânt, ca loc de popas pentru Pasărea Măiastră a sufletului. Monumentul de la Târgu-Jiu sugerează drumul spre cer al eroilor neamului, cei care, prin jertfa lor, au desăvârşit unitatea şi independenţa naţională în timpul primului război mondial.
d) Mitul Sfântul Soare are trei legende arhetipale. Prima legendă susţine că Sfântul Soare a fost creat din Sfintele Ape, o dată cu bradul cosmic, a cărui lumină s-a concentrat în Soare, Lună, Luceferi, Stele-Logostele. A doua legendă, a oului cosmic, susţine că din gălbenuş s-a creat soarele, iar din albuş norii. Oul sugerează un alt model al Universului, dar şi al făpturii umane. De aici oul lui Brahma la indieni, oul păsării Dog la egipteni, oul începutului la Brâncuşi, oul dogmatic la Ion Barbu. A treia legendă povesteşte cum Fârtatul s-a apucat să facă soarele şi l-a făcut din cremene şi aur. Soarele este tânăr, frumos, voinic, cu capul de aur şi devine în basmele populare Făt-Frumos. El se îndrăgosteşte de sora sa Luna — Ileana Cosânzeana, dar este refuzat şi atunci caută să se căsătorească cu o pământeană. Acesta este motivul din poemul Luceafărul, dar Mihail Eminescu sugerează şi legenda întâi. Semnele lui sunt paloşul fermecat, fluierul magic, calul înaripat, cornul, şoimul.
Sfântul Soare are capacitatea de a prezice şi de a practica divinaţia. El este însoţit de nouă zâne: Doina (zâna cântecului liric), Hora (zâna dansului magic), Avrămeasa (zâna descântecului şi a practicilor magice), Ursitoarele, Creştineasa (zâna prezicerilor şi a prorocirilor). Cea mai mică este Ileana Cosânzeana: „din cosiţă ruja-i cântă / Nouă-mpărăţii ascultă‘, fiindcă ea este cea mai aleasă. De mitul Sfântului Soare se leagă Hora (vezi V.Alecsandri Hora Unirei), care este un element dintr-un ritual solar şi reprezintă conjunctura arhetipală a drumului spre cer. Jocul căluşarilor ţine tot de cultul soarelui şi de aceea se joacă la solstiţiul de vară sau de iarnă. De acest mit se
67
leagă Rusaliile, care, fiind o sărbătoare creştină, s-a suprapus peste sărbătoarea rosaliei (a ielelor). Aceasta s-a păstrat mai bine în ţările catolice. Focul este o făptură mitică, antropomorfa, aminteşte de legendele bogomililor (care s-au numit cabiri, după trecerea în Italia). în creştinism el a devenit Sfântul Foca.
e) Mitul Sfânta Lună este exprimat prin trei legende arhetipale. în prima legendă, Fârtatul a aruncat toiagul în Sfintele Ape şi au apărut din bradul cosmic de lumină Sfântul Soare, Luceferii, Stelele-Logostelele şi Sfânta Lună. în a doua legendă, Dumnezeu a luat un boţ de aur, a rupt mai multe bucăţi şi le-a aruncat pe cer. A treia legendă este cu Iovan Iorgovan şi Cema (fata sălbatică). în nuvela Pădureanca, a lui Ioan Slavici, ei devin Simina şi Iorgovan. în forma sa umană, mitul devine Ileana Cosânzeana (helios — soare, cosa — coamă), adică frumoasa lumii (Kore Kosmou): „mândra crăiasă! A lumii mireasă*, din balada Mioriţa. Ea mai este numită „Ochiul Maicii Domnu/uP, sugerând titlul romanului Ochii Maicii Domnului. Ea se caracterizează prin castitate, frumuseţe şi puritate. Veşmintele ei sunt câmpul cu flori, cerul cu stele, marea cu valuri (vezi Mihail Eminescu Luceafărul). De mitul Sfânta Lună se leagă anumite tradiţii, cum ar fi aratul, semănatul, culesul plantelor de leac într-o anumită poziţie a lunii (vezi Ion Barbu După melci). La sărbătoarea Sânzienelor, fetele aruncă pe hornul casei cununi, să vadă dacă se mărită (vezi Mircea Eliade Noaptea de Sânziene), sau îşi fac de ursită.
f) Miturile Luceferilor şi al Stelelor-Logostele sunt legate de mitul Marea Trecere, adică de trecerea prin vămile văzduhului pentru a ajunge în cerul stelelor sau în Rai. în tradiţia populară se cunosc trei luceferi: de seară(Vega — Steaua ciobanului), Luceafărul mare (vezi Mihail Eminescu Luceafărul) şi Zorilă (Sirius). Stelele şi luceferii alcătuiesc Calea Laptelui. Legenda spune cum ciobanul a vrut să lovească balaurul cu o cobiliţă şi a vărsat laptele (vezi Ion Barbu Joc secund). Altă legendă, a cerbului cu pielea de nestemate şi aur, o găsim la Ion Creangă în Povestea lui Harap Alb. Stelele cu coadă sau cometele sunt semnele arhidemonilor, care vestesc nenorociri, războaie, molime, cataclisme.
g) Labirintul este o formă de exprimare a mitului Marea Trecere, drumul spre ţara Sfântă, Mănăstirea Albă, creată de Sfântul Soare pentru a se însoţi cu Sfânta Lună. Ea are nouă altare şi a devenit mănăstirea labirintică de la Basarabi, legenda Mănăstirii Argeşului şi chiar biserica Vasile Blajenâi de la Kremlin.
h) Obiceiuri şi practici magice sunt foarte multe. Vom menţiona câteva cu consecinţe literare. Paparudele este un obicei străvechi arian, prin care tinerele fete sunt udate cu apă în timp ce joacă pentru a provoca ploaia. Caloianul{kalos—frumos) sugerează, probabil, moartea lui Făt-Frumos, fiindcă înmormântarea se face de către un cortegiu de 33 de fete, simulând îngroparea unui chip de lut într-o covată de lemn, după un ritual care prevede o procesiune. Se dă de pomană plăcinta caloianului, este deshumat după trei zile şi i se dă drumul, cu lumânări, pe o apă. Se sugerează Marea Trecere a unui zeu arhaic, poate Sfântul Soare în drum spre ţara Hiperboreenilor, element preluat de greci în mitul zeului Apolon. De altfel, grecii au preluat de la traco- daci nu numai pe zeul Pan, ci şi pe Apolon cu cele nouă muze, pe Geea care nu este decât pământul-mamă, uriaşii şi căpcăunii creaţi de Nefârtat au devenit titanii.