Mitul Sfânta Lună
Mitul Sfânta Lună este exprimat prin trei legende arhetipale. în prima legendă, Fârtatul a aruncat toiagul în Sfintele Ape şi au apărut din bradul cosmic de lumină Sfântul Soare, Luceferii, Stelele-Logostelele şi Sfânta Lună. în a doua legendă, Dumnezeu a luat un boţ de aur, a rupt mai multe bucăţi şi le-a aruncat pe cer. A treia legendă este cu Iovan Iorgovan şi Cema (fata sălbatică). în nuvela Pădureanca, a lui Ioan Slavici, ei devin Simina şi Iorgovan. în forma sa umană, mitul devine Ileana Cosânzeana (helios — soare, cosa — coamă), adică frumoasa lumii (Kore Kosmou): „mândra crăiasă! A lumii mireasă*, din balada Mioriţa. Ea mai este numită „Ochiul Maicii Domnu/uP, sugerând titlul romanului Ochii Maicii Domnului. Ea se caracterizează prin castitate, frumuseţe şi puritate. Veşmintele ei sunt câmpul cu flori, cerul cu stele, marea cu valuri (vezi Mihail Eminescu Luceafărul). De mitul Sfânta Lună se leagă anumite tradiţii, cum ar fi aratul, semănatul, culesul plantelor de leac într-o anumită poziţie a lunii (vezi Ion Barbu După melci). La sărbătoarea Sânzienelor, fetele aruncă pe hornul casei cununi, să vadă dacă se mărită (vezi Mircea Eliade Noaptea de Sânziene), sau îşi fac de ursită.
0 comentarii: