Perioada de formare a limbii române

06:46 0 Comments

Luptele dintre romani şi daci, începute din timpul împăratului Domiţian (Tapae, 88, e.n.) sunt continuate de împăratul Traian (101-102 şi 105-106) şi duc la transformarea Daciei într-o provincie romană, timp de 165 de ani, adică până în anul 271 e.n., când împăratul Aurelian retrage garnizoanele romane în sudul Dunării.
în această perioadă, în Dacia sunt aduşi colonişti romani, negustori, soldaţi, care, după ce-şi îndeplinesc obligaţiile stagiului, sunt răsplătiţi cu acordarea de privilegii (pământ, drepturi cetăţeneşti etc.). împăratul Caracalla dă, în anul 212 e.n., „Constitutio Antoniana“, prin care dacii devin cetăţeni romani, ca urmare a însuşirii limbii latine şi a modului de viaţă roman. în perioada dintre anii 101 şi 271 e.n., avem o perioadă de bilingvism, când limba dacă se încrucişează cu limba latină. Limbile sunt ca nişte săbii, ele separă net o comunitate socială, etnică de alta, de aceea limbile nu se amestecă. Limba latină a ieşit învingătoare, fiindcă era un instrument de comunicare, perfecţionat prin activitatea marilor scriitori şi oameni de cultură romani.
între anii 271 e.n. şi sec. al Vl-lea, când vin slavii, avem perioada de formare a limbii române, fiindcă regulile de transformare ale cuvintelor de origine latină nu vor acţiona şi asupra cuvintelor de origine slavă. Unii lingvişti discută despre o a doua încrucişare între limba română proaspăt constituită şi limba slavă, încheiată cu victoria limbii române. Fiind mai numeroasă în nordul Dunării şi mai bine organizată, populaţia română i-a asimilat pe slavi sau i-a respins. Slavii au trecut în sudul Dunării şi au lovit comunitatea română, dispersând-o. Totuşi, primele state din sudul Dunării sunt româno- bulgare, sub Ioniţă Asan.
Perioada de formare a limbii române (271- sec. al Vl-lea) este urmată de perioada limbii române comune între secolele al Vl-lea şi al IX-lea. în această perioadă, avem şi o separare a grupului etnic al aromânilor, care coboară treptat în sud, sub presiunea grupurilor slave şi maghiare din Podişul Panoniei şi din zona dalmată. Locul de fonnare a limbii române comune este situat atât în nordul, cât şi în sudul Dunării, pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia, Moesia, Iliria, Panonia, Dardania. Este semnalată prezenţa aromânilor în Macedonia, Ahaia şi la Salonic, începând cu anul 1308, precizându-se că unii ar fi venit din Ungaria sub presiunea ungurilor şi hunilor, iar din regiunea râului Sava au fost deplasaţi de venirea sârbilor. în această perioadă, limba română a căpătat trăsăturile sale specifice, diferite de celelalte limbi romanice:
55
a. diftongarea vocalelor „a“ şi „o“;
b. modificarea timbrului vocalei accentuate, ceea ce a dus la crearea de diftongi (lat. lege > v. dr. leage > rom. lege);
c. tendinţa de a închide timbrul vocalelor (ex. e > i, dentem > dinte; a > ă gula > gură; aqua > apă);
d. palatalizarea oclusivelor labiale (lat. petiolus> rom. chicior);
e. afereza lui a (lat. aranea> dr. râie-, autumnus> dr. toamnă).
Perioada limbii române literare vechi începe din secolul al XlII-lea, o dată cu primele manuscrise, şi este exprimată deplin mai ales cu primele tipărituri în limba română. Ea continuă până în secolul al XVIII-lea. Este limba textelor religioase, a cronicilor, a primelor pagini literare, ale scriitorilor umanişti, pe care o tratăm la capitolul Umanismul.
Perioada limbii române literare modeme începe în secolul al XlX-lea şi se dezvoltă în secolul al XX-lea. De aceea ea cuprinde în primul rând activitatea marilor scriitori clasici, care au oferit modelele limbii române literare modeme. Ea este continuată de intensa activitate a scriitorilor din secolul al XX-lea.