Constantin Brăncoveanu

07:09 0 Comments

Tema baladei o constituie afirmarea conştiinţei naţionale, sub forma ei cea mai înaltă conştiinţa creştină ortodoxă, în condiţii social-istorice extrem de grele, când lupta pentru apărarea fiinţei naţionale împotriva satanismului islamic, reprezentat de Imperiul Otoman, căpăta un aspect tragic.
73
Domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ctitor al Mănăstirii Horezu, promotor al stilului brâncovenesc, prezent în realizarea palatului de la Mogoşoaia, domn iluminat, fiindcă are un rol decisiv în traducerea şi tipărirea Bibliei de la Bucureşti, cade victimă regimului despotic, la care erau supuse principatele române de către turci.
El este acuzat că ar fi dus tratative cu ţarul Petru cel Mare, ca şi Dimitrie Cantemir, pentru ca acesta să vie cu oaste şi să-i alunge pe turci: „Brâncovene Constantin, /Boier vechiu, ghiaur hain! /Adevăr e c-ai chitit /Pân ’a nu fi mazilit, / Să desparţi a ta domnie, /Dea noastră ’mpărăţie?”.
Balada evidenţiază şi o altă cauză a arestării sale, adică jaful, tâlhăria, care a caracterizat întotdeauna satanicul imperiu turc: „Că de mult ce eşti avut, /Bani de aur ai bătut, / Făr’a-ţi Fi de mine teamă/ Făr’a vrea ca să-mi dai seamă?“. De aceea sultanul nu se mulţumeşte cu mazilirea lui, adică îndepărtarea de la domnie, nici cu birul spoliator pe care îl lua, ci vrea să facă şi tâlhărie de suflete. El cerea băieţi, pe care-i trecea la legea islamică, îi făcea ieniceri şi-i punea să lupte pentru menţinerea, consolidarea şi expansiunea imperiului satanic turc.
Domnul Constantin Brâncoveanu păţeşte acelaşi lucru, i se cere ca să-şi părăsească credinţa, adică să se lepede de Domnul Iisus Hristos şi după moarte să se ducă în iad cu mahomedanii: „— Constantine Brâncovene,/Nu-mi grăi vorbe viclene /De ţi-e milă de copii/Şi de vrei ca să mai fii, /Lasă legea creştinească/Şi te dă-n legea turcească'.
„ — Facă Dumnezeu ce-o vrea,/. ..Nu mă lăs de legea meaP. El asistă neputincios la uciderea fiului său cel mai mare: „Din coconi îşi alegea/ Pe cel mare şi frumos/ Şi-l punea pe scaun jos/ Şi cât pala repezea,/ Capul iute-i reteza f.
Ca şi Iov, personajul din Biblie, care este încercat pentru credinţa lui, Brâncoveanu răspunde: „Doamne! fie-n voia Ta!“. El îi spune sultanului: „Mare-i Domnul Dumnezeu!/ Creştin bun m-am născut eu,/Creştin bun a muri vreu..f, iar fiului său mic îi spune că-i mai bine să dobândească lumea cea cerească, decât cea pământească: „ Taci, drăguţă, nu mai plânge,/ Că-n piept inima-mi se frânge./ Taci şi mori în legea ta,/ Că tu ceru-i căpăta!“.
Plin de durere, domnul muntean îşi sărută fiii morţi: „Apoi else-ntuneca/Inima-i se despica,/Pe copii se arunca, /îi bocea, îi săruta/Şi turbând apoi striga: —Alelei! Tâlhari păgâni!/A lei ei! voi, feciori de câini!/ Trei coconi ce am a vut/Pe toţi trei mi i-aţi pierdutf El rosteşte un blestem cumplit împotriva satanizaţilor turci: „Dare-arDomnul Dumnezeu,/ Să fie pe gândul meu:/ Să vă ştergeţi pe pământ./ Cum se şterg norii de vânt./Să n-aveţi loc de-ngropat/Nici copii de sărutate.
Martiriul domnului român este semnificativ pentru tăria credinţei sale în Dumnezeu, dar şi pentru bestialitatea turcilor: „ Trupu-i de piele jupea,/Pielea cu paie-o umplea,/ Prin noroi o tăvălea/ Şi de-un paltin o lega/ Şi râzând aşa striga:/— Brâncovene Constantin,/ Ghiaur vechi, ghiaur hain!/ Cască ochii-a te uita/De-ţi cunoşti tu pielea taP El moare ca mucenic mărturisitor şi de aceea a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română: „Să ştiţi c-a murit creştin/Brâncoveanu Constantinf
Apărarea credinţei ortodoxe, a tezaurului nostru spiritual în zilele noastre este o datorie a fiecărui român, fiindcă atacul sectelor satanice, a duşmanilor ortodoxiei este satanic, viclean şi vizează tâlhăria de suflete. în acest context, modelul domnului român, care formează esenţa baladei, se cuvine urmat de toţi cei ce poartă cu mândrie numele de român.
74
Balada poartă amprenta stilului popular, care se caracterizează prin oralitate, simplitate, nuanţare, profunzime, prozodie, specific naţional.
Oralitatea este exprimată prin dialogurile dintre Constantin Brâncoveanu şi sultan, prin cuvintele, pe care domnul muntean le adresează fiului mai mic, ca să-l încurajeze, prin blestemul rostit împotriva neamului turcesc.
Nuanţarea se realizează prin expresivitatea epitetelor, comparaţiilor, metonimiilor. Astfel avem epitetele vechiu, care are „u“ final, ca în limba veche, şi hain {„Boier vechiu, ghiaur hain“, care este de origine turcă şi înseamnă rău); blândă {„Faţa blândă el spăla“), turbaţi {„câini turbaţi“ — metaforă pentru turci), gingaş, neted, gălbiu {„Pe cel gingaş mijlociu/ Cu păr neted şi gălbidj, mare, frumos {„Pe cel mare şi frumoăj, greu {„greu ofta“), amar {„amar se spăimântăj.
Metafora „cum se şterg norii la vânt dă expresivitate blestemului rostit de domn, ca şi „ feciori de câinf, prin care sunt definiţi ienicerii turci. Mai numeroase sunt metonimiile: „inima-i se despică\ „să vă ştergeţi pe pământ, „inima-mi se frângd\ „ Trupu-i de piele jupea,/Pielea cu paie-o umpleâ\ „De-aţi mânca şi carnea mea“, dar şi mult mai expresive, dovedind măiestria artistică a poetului popular.
Specificul naţional rezultă din folosirea unor termeni turceşti, asimilaţi în limba română ca: ienicer—infanterist turc, vizir — ministru turc, sultan—împăratul turc, mazilit — domn alungat, ghiaur — creştin, Stambul — Constantinopol, Imbrohor — nume turcesc, gealat — călău, din folosirea cuvintelor: „se oţereă'’ cu sens de a se mânia, „ai chitit cu sens de ai urmărit, „iuruşea“ — a da iureş, a năvăli, „cocont — copii, aşa cum sunt folosiţi în limbajul popular, în dialectul muntean.
Prozodia populară este bine exprimată prin versuri de 7-8 silabe, ca în baladele populare, prin monorima împerecheată, prin ritmul trohaic, prin aliteraţii şi asonanţe: „că tu ceru-i căpăta“.
Versul „Apoi el se-ntuneca“ nuanţează psihologic personajul, arătând mânia domnului Brâncoveanu înainte de a rosti blestemul, dar şi pentru a sugera coborârea lui în lumea umbrei morţii. Blestemul nu este creştin, fiindcă porunca Domnului Iisus Hristos este: „Iubiţipe duşmanii voştrt. Durerea domnului exprimă însă pedeapsa ce-o meritau turcii, fiindcă ucid copii nevinovaţi, dar şi durerea neamului românesc, sfâşiat de aceste fiare cu chip de oameni.