Legenda Mănăstirii Argeşului

07:08 0 Comments

a) Legenda Mănăstirii Argeşului explică felul cum, prin sacrificiul de sine, se generează lumea, deci şi mănăstirea ca simbol. Ideea este că aşa cum lumea s-a creat printr-un sacrificiu, tot aşa microuniversurile sociale trebuie să urmeze legea armoniei şi echilibrului, ca lege fundamentală a creaţiei. Valoarea sacrificiului determină generarea valorilor create. Legenda este construită pe simboluri arhetipale. Meşterii sunt zece la număr, potrivit cu numărul provinciilor româneşti, sugerând unitatea sacră a edificiului conştiinţei naţionale, reprezentată de Biserica Ortodoxă. Alegerea locului nu este întâmplătoare, ci acolo unde au ieşit învingătoare puterile opuse creaţiei, stihiile, puterile malefice ale distrugerii: „Un zid părăsitI Şi neisprăvit I La loc de grindişt La verde- alunişd“. Acest loc este ales de legendarul Negru Vodă, nume simbolic, sugerând puterea lumească, pentru această confruntare între forţele creaţiei şi cele ale dispersiei: „Iată zidul meu / Aici aleg eu I Loc de mănăstire 1 Şi de pomeniră'.
Motivaţia pentru alegerea meşterilor şi atragerea lor este materială: „Că v’oi da averii V’oi face boieri', ca şi ameninţarea: „Iar de nu apoi1 V’oi zidi pe voi! V’oi zidi de viiI Chiar în temelii', care sugerează sublimarea simbolică a celor zece meşteri. Ideea sacrificiului uman, a jertfei pentru zidire, sugerează practici anterioare creştinismului. Forţele răului continuă să activeze în acel loc: „Dar orice lucra /Noaptea se surpa". De aceea împlinirea ameninţării domnului devine foarte apropiată: „Domnul se mira /Şi-apoi îi mustra /Şi-apoi se-ncrunta /Şi-i ameninţa /Să-ipuie de vii /Chiar in temelii".
Starea de spirit a meşterilor este a unei tensiuni, a unei spaime: „Meşterii cei mari / Calfe şi zidari / Tremura lucrând". Eroul, meşterul Manole, se culcă şi are un vis simbolic, pe care-1 comunică celorlalţi. Viaţa oricărui lucru, făcut de mâna omului, este dependentă de sacrificiul făcut. De aceea el le spune că „o voce de sus“ i-a cerut să zidească pe cea dintâi soră sau soţie, care va veni să le aducă merinde. Meşterii depun un jurământ. Ana, soţia lui Manole, care vine prima, este zidită de vie într-un joc tragic dc-a viaţa şi de-a moartea. Actul este simbolic, dar şi arhetipal. Fiinţa Anei va da naştere, prin sacrificiu, Mănăstirii Argeşului, aşa cum ar naşte un prunc. Sufletul ei va însufleţi zidurile de piatră şi le va face să reziste timpului. Ideea este că nimic nu se poate crea Iară sacrificiu. Legenda este parcă complementară faţă de Mioriţa, unde se arată prima parte a sacrificiului de sine, pentru a recrea lumea. Aici se sugerează efortul lumii de a continua creaţia prin repetarea actului arhetipal iniţial. Chiar ritualul creştin este o repetare a actului sacrificial iniţial al Domnului Iisus Hristos în ritualul Sfintei Liturghii, ca mod de a exprima valoarea legii armoniei şi echilibrului.
b) Meşterul Manole este eroul principal, asupra căruia se concentrează acţiunea. Sub acest unghi de incidenţă, textul poate fi interpretat ca având trăsături de baladă, fiindcă surprinde faptele unui erou legendar. •
71
Firul narativ are opt momente: alegerea locului pentru zidire, neputinţa de a zidi, ameninţările domnului şi necesitatea legământului, dramatica luptă a Anei pentru a ajunge la mănăstire, terminarea mănăstirii, sacrificarea meşterilor ca să nu zidească altă mănăstire, moartea meşterului Manole.
Caracterul excepţional al eroului este pregnant construit, începând cu versurile din prima parte: „ŞiManole zece / Care-i şi întrecâ1, şi atinge apogeul în partea a treia, când rugăciunea îi este ascultată de Dumnezeu şi declanşează ploaia, vântul, adică stihiile aerul, apa, spre a o împiedica pe Ana să ajungă la mănăstire. Arhetipal cel ce zideşte o mănăstire, o zideşte şi în sine, ca o biserică a Duhului Sfânt şi aceasta devine un loc sacru, o scară, pe care urcă la cer sufletele. în crisalida trupului ia naştere un înger, care zboară la cer, de aceea, în final, Meşterul Manole, ca Icar, încearcă să zboare cu aripi de şindrilă. Vinovăţia de a-şi fi sacrificat fiinţa iubită îi întunecă mintea, astfel încât îşi pierde cunoştinţa, prăbuşindu-se. în locul unde a căzut, apare un izvor simbolic, cu apă sărată de lacrimi udată, fiindcă orice lăcaş de cult este un izvor de cunoaştere a tainelor. Sufletul - fântână este o metaforă-simbol, prezentă şi în textul Sfintei Evanghelii, în parabola cu femeia samariteancă. Apa vie este semnul Duhului Sfânt, al vieţii spirituale şi o găsim reluată de Ion Barbu.
Meşterul Manole este creatorul, artistul, care, imitând creaţia lumii, dă naştere unui microunivers. El este, în acest sens, un prototip, dar şi un arhetip, dacă vedem în el principiul masculin, spiritul, care, prin sacrificiu, generează lumea, universul. Gesturile lui sunt arhetipale, fiindcă a construi o mănăstire este un act arhetipal. Meşterul Manole poate fi interpretat şi ca un actant, fiindcă el nu face voia lui, ci a domnului Negru Vodă în alegerea locului şi „a vocii de sus*', când o sacrifică pe Ana. El reprezintă conştiinţa estetică şi realizează Frumosul, înţeles ca unic. în acelaşi timp, el reprezintă conştiinţa naţională în forma ei cea mai înaltă a conştiinţei creştine ortodoxe, fiindcă zidirea unei mănăstiri ortodoxe este o victorie în lupta cu forţele răului. El reprezintă poporul român, care, prin sacrificiu, duce de două mii de ani crucea creştinismului ortodox, atacat şi lovit mereu de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi ai lui Dumnezeu. De aceea Meşterul Manole reprezintă modelul uman al creştinului, numit simbolic Emanuel, prefigurat în cartea prorocului Isaia şi realizat integral de Domnul Iisus Hristos.